luni, 26 noiembrie 2007

La moartea Parintelui Ioanchie

IN DRUM SPRE DUMNEZEU

In noaptea de miercuri spre joi, 22 noiembrie, in jurul orei 02.00, a trecut la Domnul si Parintele Arhimandrit Ioanichie Balan, de la Sihastria. Dupa o lunga si foarte grea suferinta, un alt mare duhovnic si carturar al Bisericii Ortodoxe ne lasa mai singuri aici. Dar nu ne indoim ca va spori ceata de dincolo a rugatorilor si mijlocitorilor pentru iertarea pacatelor noastre, transmite rostonline.org. Parintele Ioanichie a fost ca un toiag pentru Parintele Cleopa. Pentru faptele sale duhovnicesti de dreaptacredinta a fost persecutat ani indelungati de catre Mitropolitul Moldovei, actualul Patriarh Daniel. Parintele Ioanichie va fi inmormantat sambata, 24 noiembrie, la Sihastria. Sambata are loc si parastasul Parintelui Calciu, la manastirea Petru Voda, unde, in urma cu un an, tot actualul Patriarh se impotrivea ca marturisitorul anticomunist sa fie inmormantat.



Parintele Ioanichie s-a nascut la 10 februarie 1930, in Stanita, judetul Neamt, avind la Botez numele de Ioan. A absolvit Liceul comercial din Roman (1942- 1949) si Institutul Teologic Universitar din Bucuresti (1971 - 1975). A fost frate in manastirea Sihastria (1949), unde a si depus voturile monahale si a fost hirotonit diacon (aprilie 1953). In 1979, a fost hirotonit ieromonah, opt ani mai tirziu - hirotesit protosinghel, iar in anul 1992 a devenit arhimandrit. A scris cartile: Patericul românesc (Bucuresti, 1980), Vetre de sihastrie româneasca (Bucuresti, 1981), Convorbiri duhovnicesti (vol. I, Ed. Episcopiei Romanului, 1984; vol. II, aceeasi editura, 1988), Marturii românesti la locurile Sfinte (Ed. Episcopiei Romanului 1986), Calauza ortodoxa in biserica (Iasi, 1992), Calauza ortodoxa in familie (Iasi, 1993), Rânduiala Sfintei Spovedanii si a Sfintei impartasanii (Iasi, 1993), Parintele Paisie duhovnicul, (Iasi, 1993), Parintele Cleopa duhovnicul (Iasi, 1994), Convorbiri cu teologi ortodocsi straini (Iasi, 1994). Cartile sale au aparut in mai multe editii si au fost traduse in limbi de circulatie internationala.

Dumnezeu sa-l odihneasca alaturi de sfintii Romaniei!

duminică, 25 noiembrie 2007

Postul Crăciunului ne duce spre Mântuire

Postul Crăciunului ne duce spre Mântuire
Ediţia de Vineri Nr.47 din 23 noiembrie 2007

Am trecut de jumătatea lunii noiembrie şi ne apropiem de Postul Crăciunului, al cărui început, după calendarul iulian, adică pe stil vechi, începe la 28 noiembrie. Părintele Vlad Mihăilă de la Biserica ,,Sf. Teodora de la Sihla” din Chişinău a răspuns întrebărilor noastre privind importanţa Postului Crăciunului.

- Părinte, când pentru prima dată creştinii au ţinut Postul Crăciunului şi care e semnificaţia lui, acesta fiind unul dintre cele patru posturi importante ce le avem peste an?
- Nu pot să zic când s-a ţinut pentru prima dată Postul Crăciunului, însă vreau să subliniez că primul post a fost îndată după Creaţie şi e dat de Dumnezeu lui Adam şi Evei – prin oprirea de a nu se folosi de fructul cel oprit (mărul). Îndemnul la post vine pentru a nu încuviinţa lucrurile care ne-ar putea duce la desfrâu sau la slobozeniile dăunătoare sufletului nostru. Asta nu înseamnă că omul nu a fost înzestrat de la început şi cu slobozenie, oricum omul e liber, dar postul e o rânduială bună şi de aceea trebuie respectat.

- Părinte, care este importanţa Postului Crăciunului în viaţa creştinilor?
- El este unul din cele mai uşoare, plăcute posturi şi e aşteptat de întreaga creştinătate şi lume. Acesta este postul de înaintea Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos, care are semnificaţia începutului erei creştine. Totodată, acesta este postul din ajunul Anului Nou. Deci e sărbătoarea venirii Luminii şi la propriu, şi la figurat pe pământ.
A posti înseamnă, în primul rând, a îngriji de tine atât trupeşte, cât şi sufleteşte, este zidirea fiinţei noastre sufleteşti şi între trup şi suflet trebuie să existe armonia orânduită de Dumnezeu.
De altfel, înfrânarea de la bucate e însoţită de rugăciune. Or, nu putem să îmbuibăm trupul şi să luminăm sufletul. Iar fiind luminaţi cu sufletul mai uşor ne apropiem de Dumnezeu şi în toate acestea ne ajută rugăciunea.
Astfel, lumina naşterii Mântuitorului, ce a luminat pe Sfinţii Părinţi, vine să ne lumineze şi pe noi prin îndemn la postire, slavă şi laudă pentru Dumnezeu, careб în cele din urmă, se reflectă asupra noastră şi aşa ne duce spre Mântuire.

- Prin ce se deosebeşte Postul Crăciunului de celelalte posturi?
- Este un post al Luminii, bucuriei şi Venirii Mântuitorului, de aceea e un post mai uşor, avem dezlegare de peşte şi de vin în fiecare sâmbătă şi duminică, iar pentru cei mai slabi şi în zilele de marţi şi de joi.

- Vă mulţumim.

Marius Tărâţă, ASCOR (Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români), pentru FLUX

luni, 8 octombrie 2007

Mitropoloia Basarabiei

Mitropolia Basarabiei este o Biserică Creştină Ortodoxă Autonomă Locală şi de stil vechi din cadrul Patriarhiei Române, reactivată la 14 septembrie 1992. Mitropolia Basarabiei este succesoare spirituală, canonică, istorică a Mitropoliei Basarabiei care a funcţionat până în anul 1944 inclusiv.[1] Prin statut, teritoriul Mitropoliei Basarabiei este cel al Republicii Moldova. În plus, în calitate de Exarh al Plaiurilor, Mitropolitul Basarabiei are jurisdicţie canonică asupra diasporei ortodoxe române din răsărit (fosta Uniune Sovietică şi diaspora Republicii Moldova).[2]

Potrivit propriilor date, Mitropolia Basarabiei numără 4 episcopii istorice sufragane, 15 protopopiate, 278 parohii şi 10 schituri sau mănăstiri. În calitate de Exarhat al Plaiurilor (extrateritorial), Mitropolia Basarabiei include mai multe comunităti din Federaţia Rusă, Ucraina, Letonia, Lituania, Estonia, ca şi două parohii şi o mănăstire de călugari în SUA.[3]

Mitropolia Basarabiei a fost creata dupa Marea Unire de la 1918 prin ridicarea Arhiepiscopiei de Chisinau la rangul de mitropolie. Decizia infiintarii a fost luata in Sinodul Bisericii Ortodoxe Romane din 15 noiembrie 1923. Organizarea propriu-zisa s-a facut prin legea de organizare a BOR din 1925. Ahiepiscopul de Chisinau, Gurie Grosu, a fost ridicat la rangul de mitropolit al Basarabiei, pe 21 aprilie 1928. La acea data, jurisdictia Mitropoliei Basarabiei cuprindea arhiepiscopia Chisinaului, episcopia Hotinului si Baltilor si Episcopia Cetatii Albe - Ismail.[4]

In timpul ocupatiei sovietice din 1940-1941, si mai apoi sub regim sovietic din 1944 pana in 1992, Mitropolia Basarabiei si-a incetat activitatea, fiind inlocuita de Eparhia Chişinăului, sub autoritatea Patriarhiei Moscovei si a intregii Rusii. Biserica Ortodoxa Romana nu a recunoscut niciodată trecerea Basarabiei sub autoritatea canonica a Patriarhiei Ruse.

Ca raspuns la cererile adunarii eparhiale din 14 septembrie 1992, Sinodul BOR din 19 decembrie 1992 a hotarat reactivarea Mitropoliei Basarabiei. Dat fiind contextul istoric, ea este acum autonoma si urmeaza stilul vechi. Petru Paduraru, fostul episcop de Balti al Mitropoliei Chisinaului si a devenit mai intai loctiitor, si mai apoi, din octombrie 1995, mitropolit al Basarabiei si exarh al plaiurilor, cu drept de jurisdictie extrateritoriala asupra romanilor ortodocsi din diaspora de rasarit[5].

A fost înregistrată oficial de guvernul Republicii Moldova la 30 iunie 2002[1]. Şi-a reactivat mai multe structuri sufragane, dintre care cele mai importante sunt: Arhiepiscopia Chişinăului, Episcopia de Bălţi, Episcopia Basarabiei de Sud, Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria, Seminarul Teologic "Mitropolit Gurie Grosu" din Chişinău. Şi-a reactivat sau creat instituţii specializate cum ar fi Institutul Teologic Ortodox din Moldova, Seminarul Teologic "Mitropolit Visarion Puiu", "ASCOR" ([6]) Misiunea Socială "Diaconia" [7], Frăţia Ortodoxă Română, Arhiva Mitropoliei Basarabiei, Centrul de pelerinaj "Emaus"([8]),"AMFOR din RM" (Asociaṭia Medicilor si Farmaciştilor Ortodocşi Români din Republica Moldova) şi publicaţia "Misionarul". A fost recunoscută oficial de autorităţile de la Chişinău drept "succesoare spirituală, canonică şi istorică a Mitropoliei Basarabiei care a funcţionat până în 1944 inclusiv".

Petru Păduraru este actualul Mitropolit al Basarabiei.

Formarea Arhiepiscopiei Basarabiei, in 1918/1919

Românii din Republica Moldova – care este o parte din Basarabia istorică - au fost supuşi unei politici de rusificare, după anexarea acestei părţi a Moldovei de către Imperiul Ţarist în 1812.

La 26 ianuarie 1918, arhiepiscopul rus Anastasie Gribanovski al Chişinăului a format o comisie pentru convocarea unui Sinod Local bisericesc al Republicii Moldoveneşti, spre realizarea unei vieţi bisericeşti autonome, ca urmare a independenţei politice faţă de Imperiul Rus. În cadrul acestei comisii s-a discutat problema raportului bisericii basarabene faţă de cea română. La 7 aprilie 1918 a fost trimisă o delegaţie la mitropolitul Pimen de la Iaşi. Acesta a explicat delegaţiei basarabene că prin independenţa politică a Basarabiei s-a restabilit legătura canonică a Episcopiei Chişinăului şi Hotinului cu Mitropolia Moldovei şi Sucevei. Mitropolitul de Iaşi a arătat că problemele bisericeşti din Basarabia privesc întreaga Biserică Ortodoxă Română, fapt care a dus la retragerea arhiepiscopului rus Anastasie din scaunul arhiepiscopal al Chişinăului.

Sfântul Sinod de la Bucureşti a decis ca episcopul Huşilor, Nicodim Munteanu, să conducă treburile Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului până la alegerea unui titular. Începând cu februarie 1919 arhiepiscop al Chişinăului a fost numit Gurie Grosu.

La 30 decembrie 1919 Sfântul Sinod al B.O.R., format din ierarhii provinciilor româneşti reunite, întrunit în şedinţă extraordinară, a luat hotărârea solemnă ca "după cum s-a realizat unirea tuturor teritoriilor româneşti la Patria-Mamă, tot astfel să se realizeze şi unitatea bisericească pe întreg pământul României întregite, într-o singură Biserică Autocefală Ortodoxă".

Ridicarea la rang de mitropolie

Pe parcursul anului 1927 Adunarea Eparhială de la Chişinău a adresat Sfântului Sinod cererea ca Arhiepiscopia Chişinăului să fie ridicată la rangul de Mitropolie, avându-l în frunte tot pe Gurie Grosu. Drept urmare arhiepiscopul Gurie Grosu a primt din partea Sfântului Sinod de la Busureşti rangul de mitropolit al Basarabiei, decizie confirmată de autorităţile române prin Decret Regal.

I-a avut ca mitropoliţi, până la ocupaţiile sovietice din 1940 şi 1944 pe Gurie Grosu şi Efrem Enachescu. Alţi episcopi eparhioţi în Mitropolia Basarabiei au fost Nicodim Munteanu, Cosma Petrovici, Nectarie Cotlarciuc, Justinian Teculescu, Dionisie Erhan, Policarp Moruşca, Antim Nica, Visarion Puiu, Tit Simedrea, Partenie Ciopron şi Benedict Ghiuş.

Ocupaţia sovietică din 1940 şi războiul

În momentul intrării tancurilor sovietice în partea de răsărit a României, Mitropolia Basarabia cuprindea 1090 de biserici parohiale şi 30 de mănăstiri. Cea mai mare parte dintre ele au fost închise, vandalizate, profanate, incendiate sau distruse complet. 57 de preoţi ai Mitropoliei Basarabiei, care nu au acceptat jurisdicţia impusă de Moscova, au fost martirizaţi prin împuşcare, schingiuire sau alte forme. Alţii au fost deportaţi în Siberia. În 1941 Mitropolia Basarabiei şi-a reluat activitatea sub oblăduirea Sindodului Bisericii Ortodoxe Române. Odată cu avansarea liniei frontului spre răsărit şi trecerea intefluviului Nistru-Bug sub administraţie civilă românească, Patriarhia Română a organizat initial la Tiraspol, iar apoi la Odesa Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria. În 1942 Mitropolitul Efrem Enăchescu a dispus să fie întocmit Martirologiul Bisericii Basarabene.

Regimul comunist
Reorganizarea Mitropoliei Basarabiei
Organizarea actuala a Mitropoliei ortodoxe a Basarabiei
Organizarea actuala a Mitropoliei ortodoxe a Basarabiei

Autorităţile Republicii Moldova au refuzat iniţial recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei, supunând credincioşii şi clericii ei persecuţiei metodice şi sistematice. La 26 ianuarie 1999 Mitropolia Basarabiei s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului, reclamând încălcarea dreptului la libertate religioasă de către autorităţile Republicii Moldova. Mitropolia Basarabiei a fost reprezentantă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de deputatul basarabean Vlad Cubreacov şi avocatul americano-britanic John Warwick Montgomerz. Curtea Europeană a Drepturilor Omului din Strasbourg a constatat încălcarea prevederilor articolelor 9 şi 13 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului de către autorităţile Republicii Moldova şi a dispus recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei, obligând Republica Moldova la plata de daune morale în valoare de 20.000 Euro. (Cauza 45.701/1999, Mitropolia Basarabiei vs. Republica Moldova, textul deciziei: [9]).

Această decizie a dus la recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei de către autorităţile Republicii Moldova.

Mitropolia Basarabiei revendică restituirea in integrum a imenselor sale proprietăţi confiscate, naţionalizate, spoliate sau ridicate în orice alt fel de către regimul sovietic de ocupaţie şi deţinute în prezent de guvernul Republicii Moldova. În acest subiect, Mitropolia Basarabie a adresat o nouă plângere Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Mitropolia Basarabiei şi-a reactivat eparhiile istorice sufragane, iar autorităţile Republicii Moldova le-au admis in legalitate în perioade diferite: Arhiepiscopia Chişinăului (în 2004), Episcopia de Bălţi (fosta Episcopie a Hotinului, în 2004), Episcopia Basarabiei de Sud (fosta Episcopie a Cetăţii Albe - Ismail, în 2006) şi Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria (fosta Misiune Ortodoxă Română din Transnistria, în 2006).

Din octombrie 1995 Mitropolia Basarabiei are rangul superior de Exarhat al Plaiurilor şi la ea pot adera, extrateritorial, comunităţi ortodoxe române din afara Republicii Moldova. Statutul de Exarhat al Plaiurilor este recunoscut de autorităţile Republicii Moldova.

vineri, 21 septembrie 2007

Preafericitul Parinte Patriarh Daniel - despre pocainta si mantuire

Dialog cu Patriarhul BOR - Daniel



Înalt Prea Sfinţitul Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, este noul Patriarh ales al Bisericii Ortodoxe Române, după alegerea sa din 12 septembrie de către Colegiul Electoral Bisericesc. Personalitatea şi activitatea Înalt Prea Sfinţitului Daniel ca Mitropolit au fost intens mediatizate, mai ales în perioada dinaintea alegerilor pentru funcţia de Patriarh. În primul interviu acordat postului naţional de radio, cel de-al şaselea Patriarh al României vorbeşte despre cea mai mare provocare a Bisericii din zilele noastre, despre relaţia celei mai credibile instituţii a ţării cu lumea politică şi explică de ce şi când este important ecumenismul.


- Înalt Prea Sfinţia Voastrã, în primul rând, felicitări pentru încrederea de care v-aţi bucurat în Colegiul Electoral Bisericesc, că aţi fost ales Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Dumnezeu să vă ajute în slujirea pe care o veţi face din cea mai înaltă funcţie de slujire în Biserică!

Mulţumim pentru felicitare şi, desigur, considerăm că Dumnezeu ne-a chemat la această slujire, care este o slujire foarte grea. În acelaşi timp, ea este necesară Bisericii, ca împreună cu Sfântul Sinod şi cu tot clerul din ţară să slujim Biserica pe calea mântuirii, întrucât cea dintâi chemare a tuturor oamenilor este aceea de a ne pregăti în lumea aceasta pentru viaţa veşnică, de a căuta mântuirea.


- Înalt Prea Sfinţia Voastră, care credeţi că este provocarea majoră pe care o are de înfruntat Biserica în aceste vremuri?

Cred că cea dintâi şi cea mai mare provocare este secularizarea, mai precis trăirea vieţii personale şi a societăţii ca şi când Dumnezeu nu ar exista. Cu alte cuvinte, este vorba de o societate care se construieşte din ce în ce mai mult fără referinţă la Dumnezeu, fără referinţă la valorile religioase. Din acest punct de vedere, cu cât secularizarea se intensifică mai mult, Biserica trebuie să rămână fidelă, credincioasă lui Hristos şi să intensifice viaţa ei spirituală. În polarizarea aceasta, secularizare - sfinţenie, noi trebuie să luptăm cât putem să menţinem vocaţia principală a omului, şi anume aceea de a dezvolta viaţa în relaţie cu Dumnezeu. Dacă uităm de Dumnezeu, atunci şi demnitatea umană sau valoarea umană eternă se pierde. Deci, secularizarea este o problemă, nicidecum o soluţie. Ea nu este soluţia, pentru că ea limitează existenţa omului la biologic şi la teluric. Cu alte cuvinte, limitează existenţa omului la ceea ce este pământesc. Or, vocaţia principală a omului este aceea de a purta în el dorul veşniciei, dorul de iubire veşnică, dorinţa de viaţă veşnică. Iar acestea le dă credinţa, ca legătură vie cu Dumnezeu cel veşnic şi netrecător. - Cum poate Biserica să oprească această tendinţă din ce în ce mai crescândă - în vestul Europei este mai accentuată, dar se vede că şi la noi începe să se accentueze această tendinţă - a îndepărtării omului de cele spirituale, de Dumnezeu? Prin ce modalităţi Biserica ar putea să contracareze ...

Noi, în primul rând, trebuie să urmăm tradiţia Sfinţilor Părinţi, pentru că aceste valuri de secularizare, cum spuneam, nu sunt o soluţie în sine, şi foarte adesea societatea, ajungând la unele extreme în ceea ce priveşte uitarea de Dumnezeu, în baza pedagogiei divine în istorie, va căuta din nou religia. Secularizarea este un vid spiritual. Nu se poate zidi ceva pe un vid spiritual. Ca atare, noi trebuie să rămânem credincioşi, fideli lui Hristos, chiar dacă suntem mai puţini, ca din aceşti puţini Dumnezeu după aceea poate să reînnoiască societatea. De pildă, comunismul în România se credea la un moment dat atotputernic şi etern, iar istoria a făcut în aşa fel încât comunismul a pierdut această poziţie dominantă la noi, iar cei care au fost umiliţi, care au fost marginalizaţi, creştinii, au primit de la Dumnezeu chemarea ca să reapară, să fie Biserica din nou în atenţia societăţii. Tot aşa, credem că şi secularizarea europeană şi nord-americană va dura o anumită perioadă, dar, prin contrast, omul îl va căuta pe Dumnezeu. Apoi, mai avem şi provocarea altor religii. De pildă, în Franţa secularizată, Biserica a fost marginalizată, a devenit mai timidă, dar a venit islamul, care afirmă foarte puternic credinţa în Dumnezeu, iar societatea secularizată se confruntă acum cu o prezenţă a religiosului într-un mod neaşteptat şi chiar greu de gestionat. Deci, Dumnezeu lucrează în istorie în mod surprinzător. În nici un caz nu considerăm că secularizarea de tip occidental este eternă. Deja, în mijlocul secularizării există şi manifestări de redescoperire a credinţei, însă nu credinţă pur formală, ci una existenţială, trăită. Avem nevoie de o credinţă mărturisită, de o credinţă angajată, nu doar una nominală. De aici importanţa misiunii Bisericii. În primul rând, să nu cedăm, iar în al doilea rând să aprofundăm adevărurile de credinţă, ca să fim motivaţi puternic în credinţa noastră.


- Înalt Prea Sfinţia Voastră, după 1989 Biserica Ortodoxă a avut o activitate social-filantropică din ce în ce mai intensă. S-au înfiinţat aşezăminte sociale în toate eparhiile, inclusiv la Iaşi, aţi fost Mitropolit acolo, aţi depus o activitate socială bogată. Biserica Ortodoxă Română are forţa materială necesară pentru a dezvolta această activitate social-filantropică?

Nu are forţa materială necesară, dar totdeauna noi contăm, în primul rând, pe forţa spirituală. Dacă există o forţă spirituală, o convingere că Liturghia se întregeşte cu filantropia, iar filantropia trebuie să aibă ca bază Liturghia vom găsi şi mijloace materiale. Se vede aceasta atunci când preotul în parohie vrea să facă ceva în favoarea săracilor, în favoarea celor singuri, în favoarea celor bolnavi. Dumnezeu îl ajută şi el găseşte câte un sponsor, mai cooperează cu autorităţile locale… Important este să avem multă dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, iar cele materiale se adaugă. Niciodată noi, românii, n-am avut un surplus material, de aici şi expresia 'a dăruit din puţinul lui pentru Biserică” sau 'din puţinul lui a ajutat pe alţii mai săraci'. Aşadar, în primul rând contează forţa spirituală, iar apoi se găsesc şi cele materiale.


- Tot după 1989, am observat o tendinţă a lumii politice de a folosi Biserica, uneori, pentru imagine, de a o instrumentaliza, să spunem, electoral. Biserica este recunoscută ca fiind instituţia cea mai credibilă în rândul românilor. Cum veţi aborda, din treapta de Patriarh, relaţia cu politica?

Noi, în general, nu afirmăm o opinie personală în privinţa relaţiilor Stat-Biserică, ci împreună cu Sfântul Sinod. Iar, atitudinea Bisericii valabilă şi acum, ca principiu, este aceasta: păstrăm autonomia Bisericii faţă de Stat, însă această autonomie nu trebuie să fie nici concurenţă cu Statul şi nici o izolare completă de el. Avem deja înscris principiul acesta şi în noua Lege a Cultelor: cultele sunt autonome faţă de Stat, dar în acelaşi timp cooperează cu Statul pentru binele comun. Deci, noi nu suntem Biserică de Stat şi nu depindem de Stat în sensul unei subordonări, însă deoarece majoritatea populaţiei ţării aparţine Bisericii Ortodoxe Române, nici nu putem să ne considerăm stat în stat, nici să evităm o cooperare cu Statul. Uneori se încearcă în campanii electorale, poate, folosirea imaginii Bisericii, dar noi, ca Biserică, nu avem preferinţă pentru un singur partid. Să nu uităm că în toate partidele politice există membri ai Bisericii Ortodoxe Române, ca atare relaţia noastră cu aceşti membri este mai mult de ordin spiritual. Aceştia sunt fraţii noştri întru credinţă sau fiii duhovniceşti ai Bisericii şi, în consecinţă, Biserica doreşte să cultive conştiinţa creştină, inclusiv a oamenilor politici. Cu alte cuvinte, un om politic trebuie să fie creştin nu doar o dată la patru ani, ci tot timpul. Cred că noi nu putem considera politica doar ca ceva opus Bisericii, ci contează foarte mult şi ce fel de activitate pastorală, de conştientizare creştină desfăşoară Biserica în raport cu oamenii politici. Acei oameni politici care vin mai des la Biserică, cunosc mai bine nevoile Bisericii, dintre oamenii politici, şi o ajută mai mult. Deci, nu trebuie să aşteptăm campania electorală ca oamenii politici să ajute Biserica, ci trebuie şi noi să-i informăm permanent care sunt problemele şi care sunt activităţile Bisericii, ca această cooperare să nu pară doar una de conjunctură.


- Credeţi, aşadar, că e de ajuns reprezentarea intereselor Bisericii în forurile care iau hotărâri în Stat prin membrii laici, sau prin membrii politicieni, nu printr-un membru de drept într-un parlament, să spunem? Credeţi necesară această formulă de participare la decizie?

Experienţa din trecut cu membrii de drept în Senat nu a fost întotdeauna benefică. Un ierarh care stă prea mult în Parlament nu se poate ocupa de eparhia sa. Totuşi, este bine ca atunci când unele legi se referă direct sau indirect la viaţa Bisericii, aceasta să fie consultată ca să-şi spună punctul de vedere.


- Înalt Prea Sfinţia Voastră, în interiorul Bisericii, o ştim cu toţii, există un curent aşa-zis „antiecumenist”, o temere a unor monahi şi credincioşi că deschiderea ecumenică ar putea conduce la pierderea credinţei ortodoxe. Aţi fost catalogat deseori ca şi ecumenist, uneori cu o nuanţă peiorativă. Cum vă autodefiniţi în această privinţă?

Eu mă autodefinesc ca un ortodox realist, nu ecumenist. Şi anume, într-o lume pluralistă din punct de vedere confesional, religios, nu putem să promovăm Ortodoxia prin izolare, ci prin dialog, prin cooperare. Avem milioane de români ortodocşi în afara graniţelor ţării, în ţări majoritar catolice sau protestante. Ca atare, este inevitabil contactul şi dialogul. Iar, din perspectiva angajării noastre în mişcarea ecumenică, Biserica Ortodoxă Română nu este singură. În această privinţă au fost multe hotărâri panortodoxe care recomandau dialogul şi cooperarea. Astfel, chiar dacă Biserica Rusă şi Biserica Greacă uneori par a fi mai reticente, sunt şi ele angajate în mod oficial în dialogurile ecumenice internaţionale, împreună cu Patriarhia Ecumenică. Important este nu faptul de a fi ecumenic sau deschis, ci în ce măsură folosim dialogul şi cooperarea pentru a pune în evidenţă valorile Ortodoxiei. Dacă noi folosim ecumenismul ca o şansă de a face cunoscută Ortodoxia, este benefic. Dacă ne pierdem însă identitatea, dacă ne dizolvăm atunci când dialogăm, desigur că acesta poate fi un pericol. De aceea, un ecumenism autentic în favoarea ortodocşilor poate să-l facă numai acela care e bine pregătit, care cunoaşte valorile perene ale Ortodoxiei şi, în acelaşi timp, cunoaşte şi care sunt punctele comune sau punctele divergente cu alte confesiuni. Astăzi, în faţa societăţii secularizate, creştinii nu au credibilitate când se ceartă între ei. Ei au mai multă credibilitate în faţa lumii secularizate când dialoghează şi când cooperează unii cu alţii, cooperează în domeniul social, în faţa suferinţei, în faţa sărăciei. Aşadar, trebuie să vedem această deschidere ecumenică a românilor nu ca pe o simplă modă, ci ca pe un mod de a convieţui civilizat, ca pe un efort de a trece de la ceartă la dialog şi de la confruntare la cooperare. Când relativizăm credinţa şi morala creştină, atunci ecumenismul nu este în favoarea noastră. Dar, când afirmăm valorile profunde ale Ortodoxiei, atunci credem că trebuie s-o facem prin dialog, nu prin ceartă sau prin agresivitate. O Ortodoxie agresivă nu este atrăgătoare pentru nimeni. Nici una laxă, care s-ar dizolva într-un dialog superficial, fără discernământ critic.


- Credeţi că Ortodoxia, Bisericile Ortodoxe naţionale sunt destul de unite în mesajul lor pe care-l au de transmis în acest dialog cu celelalte confesiuni? Cum credeţi că se poate întări unitatea Ortodoxiei?

Avem nevoie de întruniri periodice, cu regularitate, între Bisericile Ortodoxe autocefale, şi acest lucru l-am spus de faţă cu Sfântul Sinod şi în numele Sfântului Sinod, cu doi ani în urmă (n.r.: 2005), în prezenţa Patriarhului Ecumenic, Sanctitatea Sa Bartolomeu I, care a apreciat foarte mult această propunere. Însă, deocamdată e greu de realizat o regularitate a întrunirilor panortodoxe. De ce sfintele canoane cer ca episcopii dintr-o ţară, dintr-o Biserică locală, să se întrunească cel puţin de două ori pe an, primăvara şi toamna? Pentru că sinodalitatea presupune şi întruniri periodice. Dar la nivel panortodox, adică universal, noi nu mai avem această practică a întâlnirilor periodice, cel puţin la trei ani o dată. Cred că Bisericile Ortodoxe naţionale au o valoare deosebită, pentru că se identifică, în general, cu misiunea la un popor care a fost creştinat. Totuşi, să nu uităm că în Crez noi mărturisim Biserica „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”. Noi nu credem într-o Biserică autocefală, ci în Biserica sobornicească, adică Ortodoxia în ansamblul ei. Iar, din acest punct de vedere e foarte necesar nu doar dialogul nostru cu alte confesiuni, ci, în primul rând, un dialog mai intens şi o cooperare mai strânsă între Bisericile Ortodoxe surori.


(Interviu acordat de către Î.P.S Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei şi Patriarhul ales al Bisericii Ortodoxe Române, domnului Remus Rădulescu pentru Radio România Actualităţi, în data de 13 septembrie 2007).

sâmbătă, 11 august 2007

О силах тьмы - падших ангелах.

По преданию Сатана или Сатанаил (или Люцифер, Вельзеевул, Денница и пр.) был самым приближённым, самым любимым ангелом Божьим. Осыпанный Божественной благодатью, существующий в огненноподобной славе Господа нашего, наделённый богатыми дарованиями и силой, прельстился дьявол своими ограниченными совершенствами предался кичению и возгордился против своего Творца. А за ним последовали многие другие ангелы и оставили Бога. Гордость говорит писание, была причиною падения многих ангелов. Но оставить Бога - значит лишиться жизни и предаться смерти. Ангелы первые оставили Господа, и Господь правосудный также оставил их, предоставив самим себе. Что же произошло из этого? Верные ангелы, укрепляемые благодатию и торжествуя своим смирением, отделились от них и отвергли их с ужасом; мятежники сделались из Ангелов света Ангелами тьмы. Облечённые недавно в сияние и славу, учинились предметом отвращения и ужаса для всего неба и даже для самих себя; те, которые воспевали Всевышняго, стали произносить своими устами хулу и проклятия. Гонимые дуновением правосудия Божия и терзаемые своею яростью, они, с быстротой молнии, ниспали в адскую бездну, подобно звёздам, отторженным от небесного свода и падающим в беспредельное пространство вселенной.
Число падших ангелов весьма велико. Сии несчастные ангелы через свой грех не лишились естественных даров, которыми Творец наделил их при создании. Они лишились блаженства и святости, но сохранили разумение весьма великое и проницательное, хотя сии способности, оставшиеся у них, послужили им наказанием. По сей-то причине Царь Давид, как объясняет святой Августин, называет их сильными. Сам Спаситель, говоря о сатане, главе духов падших, называет его князем мира сего (Иоанн, 12,31), и апостол Павел, объясняя слово Божественного учителя, именует сатану князем власти воздушныя (Ефесю., 11,2). Этот же апостол различает между ними: Начала, Власти, Миродержителей тьмы века сего (Кол., 2, 15; Еф., 6, 12). Из этого можно заключить, что отпадшие Ангелы сохранили отличия, установленные в иерархическом порядке небесных воинств, и принуждены были покориться сатане, сильнейшему и злобнейшему всех их. Но какая эта покорность в жилище вечного беспорядка, ненависти и злобы у этих духов, уста которых непрестанно изрыгают хулу и проклятия! Десница Божия низвергла их в адскую бездну; но они из преисподней могут распространиться по вселенной, терзаемые своими наказаниями и огнём палящим. Ненависть против Бога, желание мщения и отчаяние терзают их. Вот в чём заключается история брани, добра и зла: это брань сатаны против Бога; ибо премудрость Божественная позволяет гордости их ополчаться против неба, небесных ангелов и человека до того дня, в который врата адовы будут запечатаны на всю вечность.

НАПАДЕНИЯ НА ЛЮДЕЙ

Действие злых духов весьма очевидно для тех, которые с вниманием наблюдают происшествия в мире. Но от чего происходит эта ярость, с которой они стремятся погубить нас? Не имея возможности учинить нападение на Бога, они нападают на него в Его творениях, особенно в человеке, созданном по Его образу и подобию. Какое адское удовольствие находят они, чтобы осквернить сей образ и отнять у Творца то творение, к которому Он являет свою беспредельную любовь! Кто не знает также, что злой дух не способен делать добро, чувствует неизъяснимое удовольствие, когда может приобрести себе соучастников своих преступлений, разделяющих с ним его наказание? И можно ли сатане быть равнодушным, когда мы живём в надежде блаженства, которого он лишился; когда Господь благодатью своей равняет нас с ангелами; когда сын Божий восприял образ человека, чтобы сделать нас наследниками Богу? (Еф., 2, 12). Он приходит в бешенство, когда помыслит, что верные последователи Иисуса Христа, возседя на величественных престолах, будут купно с Ангелами судить его в конце веков. Эта зависть жжёт его сильнее адского пламени. Он возмущает небо и землю, чтобы вовлечь нас в свои сети. Он обращает на нас всю ярость своего гнева и делается опасным для нас наиболее тогда, когда нападает не открытою силой, а коварными прельщениями и разными хитростями своего изобретательного ума.

Абаддон - (Аббадона, библ. Аваддон; Аполлион, Апполион) – ангел Бездны, могущественный демон смерти и разрушения, военный советник Ада. Его имя происходит от евр. "погибель". Неоднократно упоминается в Библии в одном ряду с преисподней и смертью (Притч. 15,11; 27, 20; Иов 26, 6; 28, 22). В Откровении Иоанна Аваддон (греч. Аполлион - "губитель") ведет против человечества в конце времен карающую рать чудовищной саранчи, под коей поздние комментаторы понимали особый вид демонов. Имя «Аббадон» неоднократно употреблялось в средние века как одно из обозначений Сатаны. Отрывки из Библии с упоминанием Абаддонны: (Книга Иова, 26-я глава):"6 Преисподняя обнажена пред Ним, и нет покрывала Аваддону." (Книга Иова, 28-я глава):"22 Аваддон и смерть говорят: «ушами нашими слышали мы слух о ней" (Книга Притчей Соломоновых, 15-я глава):"11 Преисподняя и Аваддон открыты пред Господом, тем более сердца сынов человеческих." (Откровение Иоанна Богослова (Апокалипсис), 9-я глава):"11 Царём над собою имела ангела бездны; имя ему по еврейски Аваддон, а по-гречески Аполлион."
Азазел (с ударением на второй букве "А" или Азазель, Азазиил) – демон второго порядка, главный знаменосец адского войска (И. Вир). Повелитель безводной пустыни, родственный ханаанскому богу палящего солнца Асизу и египетскому Сету. Азазель - падший Херувим, по приказу Всевышнего, он прикован архангелом Рафаилом к острым скалам в пустыне Дудаил и покрыт тьмой до Судного дня, когда он будет брошен в вечный огонь. Древние евреи раз в году (в праздник искупления Йом-киппур) отправляли в пустыню в жертву Азазелю черного козла, на которого в этот день перелагались все грехи еврейского народа - этот обряд описан в Библии (Левит 16, 10; в синодальном переводе слово "Азазель" передано как "отпущение"). Азазель фигурирует в апокрифическом "Завете Авраама" (1 в.), где он изображен как "нечистая птица", садящаяся на жертву, приготовленную Авраамом (13, 4-9); идентифицируется с Адом (грешники горят во чреве "злобного червя Азазеля" 14, 5-6; 31, 5) и со Змием, соблазнившим Еву ("дракон с человеческими руками и ногами, имеющий на плечах шесть крыльев справа и шесть слева", 23, 7). Ориген (3 в.) отождествлял его с Сатаной. Раввин 13 в. Моисей бен Намен пишет: "Господь приказал нам посылать козла в день Йом-киппур господину, владения которого лежат в пустынных местах. Эманация его власти несет разрушение и гибель… Он связан с планетой Марс… и доля его среди животных - козел. Демоны входят в его владения и называются в Писании шеддим". Шеддим - козлообразные демоны пустыни, неоднократно упоминаемые в Библии (Левит, 17, 7; 2 Паралип. 11, 15; Исайя 34, 14) издавна считались подчиненными Азазеля; возможно, и его культ (жертвоприношение козла) сложился у евреев под влиянием древнесемитского поклонения шеддим. По свидетельству магов, Азазель является как бородатый человек с рогами, ведущий черного козла в короне. Он может уносить любые вещи прочь и делать так, чтобы никто никогда не нашел их. Имеет большую мощь в делах разрушения и порчи. Его нужно заклинать не менее 6 раз (что свидетельствует о его могуществе), но утверждают, что маги, имевшие встречи с ним, бесследно исчезали. Отрывок из Библии (Левит, 16-я глава):"10 И бросит Аарон о обоих козлах жребии: один жребий для Господа, а другой жребий для Азазеля".
Левиафан (Лефиафан, Лефиан) – демон алчности. Является князем Серафимов и вместе с Вельзевулом и Люцифером возглавил восстание ангелов. Левиафан главарь еретиков, он склоняет людей к грехам, прямо противоречащим вере. Противник – апостол Пётр. В списке демонов смертных грехов Бинсфельда, Левиафан олицетворяет зависть. Согласно одному библейскому преданию Господь создал двух страшных чудовищ левиафана и бегемота, но их нельзя ни в коем случае отождествлять с демонами Левиафаном и Бегемотом. Иногда Левиафана обвиняют в том, что он был тем самым змеем, который соблазнил Еву в райском саду. Молох ( Молех, Мильком), когда-то был божеством, в жертву которому приносили детей, потом стал князем преисподней. Молох упивается слезами матерей. Лицо его обычно вымазано кровью. В книге Иоганна Вира «De Praestigius Daemonum», назван князем Страны Слез. Изображается с бычьей головой, восседающий на троне. Мак Грегор Матерс называл Молоха одним из архидемонов, антисефиротом (злым элементалом). Отрывок из Библии (Книга Иеремии, 32-я глава):"35 Устроили капища Ваалу в долине сыновей Енномовых, чтобы проводить чрез огонь сыновей своих в честь Молоху, чего Я не повелевал им, и Мне на ум не приходило, чтоб они делали эту мерзость, вводя в грех Иуду."

duminică, 18 martie 2007

Ucisa de Codul lui Da Vinci



Dorind sa realizeze o lucrare de stiinta, Caroline Eldridge a studiat la Roma controversatul roman, si ajunsese sa creada ca este chinuita de forte misterioase care ii pun viata in pericol. Parintii sai cred ca tanara a trait o tragedie: mintea sa a fost "tulburata" de misterele care il inconjoara atat pe Da Vinci, cat si romanul lui Brown. Inainte de producerea tragediei, parintii Carolinei au fost atat de ingrijorati de comportamentul ei, incat au dus-o inapoi in Marea Britanie, locul unde aceasta a luat o supradoza de medicamente, care s-a dovedit a-i fi fatala.Temerile Carolinei, care avea doar 38 de ani, au fost ca un ecou al actiunii romanului, unde profesorul de la Harvard, Robert Langdon, este vanat de membrii organizatiei catolice Opus Dei, care incercau sa-l ucida.Medicul legist Alan Crickmore a stabilit ca tanara si-a luat viata din cauza faptului ca mintea sa a fost tulburata de "episodul paranoid" care a fost declansat la Roma.Astazi, parintii sai, Roger si Sue, care sunt devastati, au declarat ca totul a pornit de la romanul pe care il studia.Roger, care are 67 de ani, a declarat ca "fata noastra era foarte interesata de Leonardo da Vinci si de operele acestuia. La scurta vreme a devenit interesata si de romanul lui Dan Brown. Probabil ca studiindu-l pe artist si apoi pe cel care era personajul principal al romanului lui Dan Brown, a fost derutata, iar mintea sa s-a <>. Nu am sa uit niciodata ziua in care m-a sunat de la Roma - era foarte stresata, o preocupa ceva. A doua zi dimineata am fost la Roma si am gasit-o foarte speriata si foarte chinuita de ideea ca viata sa e in pericol. Era atat de ingrozita, incat nu voia sa se urce in avion, insa am reusit dupa indelungi discutii, sa o aduc acasa, in Marea Britanie. La un moment dat, in timp ce eram pe drum, mi-a spus chiar ca <>... Am crezut ca este vorba despre munca sa, care o solicita atat de mult, incat a avut o cadere nervoasa...".Dupa ce a terminat Colegiul de Arta de la Wimbledon, Caroline a lucrat ca designer de costume la Opera Nationala a Angliei, colaborand pentru spectacole ca "Flautul Magic" si "Medeea".Ulterior, a renuntat la post, a devenit freelancer si s-a dedicat pasiunii sale de o viata, pictura.La varsta de 36 de ani Caroline s-a dus sa traiasca la Venetia pentru a lucra la o expozitie dedicata lui Leonardo Da Vinci. Tot la Venetia ea s-a intalnit cu un profesor de arta din Roma, care lucra la o carte despre artistul Leone Battista Alberti.Pentru ca profesorul o ajuta la studiile sale, Caroline l-a ajutat si ea pe acesta in schimb cu traducerea cartii - ceea ce insemna un volum de munca extraordinar, foarte solicitant.Dupa ce s-a intors la casa parintilor sai din pitorescul satuc Cotswold, din apropierea Gloucestershire, ea a fost internata o scurta perioada de timp in spital, dupa care, la trei zile de cand se externase, a declarat ca se simte rau.Imediat, parintii ei au chemat salvarea si Caroline a mai apucat sa le spuna ca luase o supradoza de medicamente. Din nefericire, ea nu a mai apucat sa spuna paramedicilor o informatie esentiala: ce fel de pastile luase. Dupa patru zile, ea a murit, organismul sau nemaiputand face fata supradozei de paracetamol (asa cum s-a stabilit in urma autopsiei).
Monica BICA . dupa Ziua.ro

joi, 18 ianuarie 2007

"Sa ne onoram numele de roman"

Image Hosted by ImageShack.us

Pentru un crestin ortodox conteaza apartenenta la neamul sau? Sint preoti care sustin ca, de vreme ce esti crestin ortodox, deci esti om care ii urmezi lui Hristos, nu mai conteaza apartenenta etnica. Datoria ta ar fi sa duci o viata crestina adevarata, nu sa faci neaparat ceva pentru neamul tau. Avem datorii fatã de neam?Da. Sa fii mindru ca porti numele neamului tau si sa-l onorezi prin tot ceea ce faci. Inainte de toate, desigur, trebuie sa-i respecti legile crestine.Biserica: "In Sinod nu ne trebuie destepti, ci traitori"Are nevoie Biserica Ortodoxa Romana de o innoire, în sensul unei altfel de abordari a credinciosilor si poate de o improspatare a ierarhiei?
Sigur, este necesara o anumita innoire. Am stat de vorba cu ierarhi care voiau sa demisioneze, pentru ca nu se implinesc multe lucruri in Sinod. Dar le-am spus ca nu au voie sa abandoneze, caci asta e lasitate. M-au ascultat si au ramas. Ierarhii care fac parte din Sinod trebuie sa duca o viaþã aproape sfinta si totodata sa vegheze asupra vieþii tuturor credinciosilor. In Sinod avem nevoie de oameni traitori ai Ortodoxiei, nu de destepþi.De ce nu exista o colaborare intre ierarhia BOR si intelectualii crestini?Intelectualii, daca sint crestini ortodocsi, trebuie sa vina singuri linga ierarhia bisericeasca, sa puna umarul. Au aceastã datorie de a face ceva pentru Biserica. Duhovnicii: "E nevoie de eroism ca sa implineºti cunostintele"Marii duhovnici ai Romaniei sint, in general, din generatia Sfintiei Voastre. Aveti urmasi de acelasi calibru? Exista o nouã elita preoteascã?Exista. Sint buni duhovnici mai tineri si vor fi cunoscuti de cãtre credincioºi. Caci daca oamenii ii vor fi apreciat pe cei dinainte, vor stii sa-i gaseasca si sa-i aprecieze si pe cei noi. Bine, asa sînt pãrinþi mulþi, dar nu stiinta le lipseste pentru a fi puternici duhovniceste, ci vitejia de a apara Adevarul. Daca te temi de moarte, nu poti apara ºi nu poti sa dai cuvint bun. Trebuie sa traim cu constiinta mortii; nu putem ocoli moartea si toatã viata ne pregatim pentru ea. Dar dincolo de moarte ne asteapta fericirea vesnica, daca il urmam pe Hristos. Asadar, orice preot, ca si orice crestin, trebuie sa marturiseasca Adevarul cu orice pret. Caci, pina la urma, nici nu avem ce pierde. În cel mai rau caz ne omoara, dar pentru asta nu trebuie sa ne indulcim pozitia. Sint duhovnici buni la noi, insa e nevoie de eroism sa implinesti cunostintele. Integrarea: "Ma bucur ca scapam de rusi"Ce inseamna pentru Biserica Ortodoxa Romana integrarea în Uniunea Europeana? Cum va raspunde Biserica acestei noi si importante provocari?Prea multe nu stiu nici despre Uniunea Europeana, nici despre ce inseamna propriu-zis aderarea tarii noastre la aceasta organizatie. Dar ma bucur cã scapam de rusi, ca vom avea o paza, un spate, o autoritate. La ora actuala sintem desconsiderati, iar de la est vine permanent pericolul – rusul nu se astimpara. Ne va costa integrarea asta, e adevãrat...UE este o alcatuire suprastatala in care domina spiritul secularist. Integrarea Romaniei ar putea impinge statul spre minimalizarea credintei si spre adoptarea unor masuri in afara credintei noastre.Au facut organizatiile masonice orice sa-l înmoaie pe Hristos, dar n-au reuºit. Adevarul te provoaca sa-l ataci, ca dracul este prezent pretutindeni si nu sta degeaba. Insa, diavolul are o durere mare: ca nici noi nu sintem prosti. Ne intrebam care e rostul nostru in viata si actionãm in consecinta. Nu trebuie sa ne temem de nimic, deci nici de UE, daca raminem in credinta.

sâmbătă, 6 ianuarie 2007

Traditie si sacralitate

Pentru omul tradiţional întreaga lume este o manifestare a sacrului iar orice acţiune cotidiană reprezintă un ritual. Alimentaţia, reproducerea, naşterea, moartea devin nu doar nişte simple procese biologice ci acţiuni care capătă sensuri profund mistice.
Spre exemplu, construcţia unei case, naşterea unui copil, jertfa, iniţierea reprezintă “acte prin care este recreat spaţiul spiritual al omului” tradiţia fiind acea acţiune ciclică prin intermediu căreia individul îşi manifestă sentimentul de sacru. Iată de ce tradiţia reprezintă elementul esenţial al ortodoxiei.

Ortodoxismul românesc nu reprezintă pe departe un sistem etico-filosofic, o doctrină sau ideologie ci un mod de a fi şi de a simţi, dealtfel scrierile sfinţilor părinţi de nenumărate ori vorbesc despre “imposibilitatea cunoaşterii raţionale a ortodoxiei ci doar prin trăire”. Omul tradiţional oferea cu totul alt sens citirii cărţilor sfinte, cântărilor bisericeşti, rugăciunii decât omul modern. Dacă pentru primul acestea reprezentau nişte ritualuri sacre în sine, pentru cel de al doilea acestea au devenit acţiuni mecanice şi raţionale, lipsite de o semnificaţie profund.